Martor a două simţiri, privesc pe fereastra unul dintre cele mai înmiresmate miracole ale verii. Mereu altfel, ploaia mă aruncă într-o lume a tăcerilor sublime din care acum, mai mult ca niciodată poate, nici nu mi-aş dori să plec. Am în suflet milioanele de vibraţii ale stropilor ce lovesc ameţitor pământul.
E cald... E atât de cald încât, în geamătul greu al teluricului, aburi îmbrăţişează cosmicul. Niciodată nu am înţeles, de ce noi fugim de ploaie. Aş putea spune chiar că pare să cadă apocaliptic. Însă, ca şi focul, apa te purifică. Trupul e doar un pretext al vieţii. Apa pătrunde acolo, în sufletul tău. Îţi dă putere, dar totodată te face să simţi cât de mic eşti cu adevărat. Nu mai pari a aparţine acestui Univers, aflat sub semnul inconturnabilei furtuni. Modest, îţi strângi aripile, te arunci către pământ.
E chiar spectacolul grandios al vieţii! Tot ce părea a se sfârşi, sfidează ciclul infernal al destinului: Renaşte într-o splendoare copleşitoare. Ici,colo... Câţiva îngeri aşteaptă lumina. Şi ploaia curge şiroind sub picioarele lor, dezmierdându-i galeş cu arome dulci, de cireşe coapte. Cufundat în iluzoriu, rescriu acea poveste a timpului, binecunoscută sufletului meu. Mă visez floare, umbră, copil... Şi fereastra le-a privit pe toate.
Nu ştiu ce îmi place cel mai mult la tine, ploaie. Poate că mă alinţi cu miresmele trecutului... Poate că îmi dai puterea să renasc... Poate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu